Fiecare amintire vie îţi apare în minte parcă ar fi fost de foarte curând întâmplată. Aşa este şi cu povestea mea de azi.
Cartierul Grigorescu a fost şi este un loc foarte frumos. Ai Parcul Babeş, malul Someşului, Dealul şi Pădurea Hoia, deci mult spaţiu pentru plimbare şi relaxare.
În anii ’87-’95 Grigorescu era plin de copii, probabil la fel ca fiecare cartier al Clujului, dar eu nu aveam de unde să ştiu asta pentru că mie îmi plăcea în spatele blocului şi cu copiii din vecini. Ne făceam echipe şi alergam până după lăsarea întunericului jucându-ne „Pac pac” sau „Ţară ţară vrem ostaşi”, chiar şi în timpul săptămânii, în zilele cu şcoală.
Apoi, vara, când ziua aveam timp mai mult pentru statul pe afară, ne aventuram la Someş, pentru o baie răcoroasă în zilele cu arşiţă. Eram, pe strada Tecuci, copiii de la blocul I3 şi cei de la I2. Normal că existau bisericuţe. Asta făcea totul şi mai palpitant. Noi, fetele de la I3 (Vio, Ioana, Miha, Meli, Andrea, Ildi, Alina, Dana şi, câteodată, Smara şi Anto) eram mai tot timpul împreună. În spatele blocului, cu maşini puţine şi iarbă multă, întindeam păturile, odată cu venirea verii, şi şedeam pierdute în poveşti de tot felul.
La baie, la Someş, mergeam tot împreună. Nu ştiu unde erau părinţii noştri. Poate la serviciu. Oricum, îmi este greu să cred că cineva ne dădea voie să ne scăldăm în Someşul care curgea puternic şi ascundea pe fundul lui sticle sparte, pantofi desperechiaţi şi alte gunoaie, mai puţine ca acum dar tot la fel de diversificate.
Aveam câte un costum de baie, fiecare, şi ne mândream cu el în astfel de ocazii. Treceam podul mic peste Someş, actualul Albastru, iar la capătul dinspre Parcul Babeş, coboram, pe lângă stâlp, către apă. Someşul nu era atât de mare, iar pe mijloc era o insuliţă. O ştiam ca-n palmă. Ne aşterneam de plajă şi, când ajungeam înaintea celor de la I2 şi Lamă F, aveam locurile cele mai bune, cu puţină umbră.
Jucam cărţi sau stăteam la poveştile care nu se terminau niciodată, dar de cele mai multe ori ne scăldam ore în şir. Nu de puţine ori, cuiele sau sticlele sparte de prin SOMEŞ ne-au rănit tălpile dar nu erau motive să ne plângem sau să renunţăm.
Gaşca era numeroasă şi gălăgioasă. Aşa ştiam să fim pe atunci oriunde mergeam, dar nu se supăra nimeni pe noi. Noi, fetele de la I3 aveam costume de baie în două piese, ceva ce găseai uşor. Două din fetele de la I2 aveau costume întregi şi asa ne făcea puţin geloase, dar ne revanşam la jocurile cu mafia, pistoale şi Popa prostu’, când ne întreceam pe echipe.
Ceea ce era şi mai palpitant, fetele de la I3 i-au „fermecat” pe băieţii de la I2 şi, cel mai evident era când ne bucuram de atenţia lor la scăldat. Ei găseau cauciucuri, le cărau şi ne lăsau să ne dăm cu ele pe Someş, doar pe noi, fetele de la I3 :). Era un loc şi cu apă adâncă unde curentul era mai puternic, iar cine ajungea pe acolo avea nevoie de ajutor să nu fie dus de apă. Dar, când era nevoie de ajutor, sărea toată lumea. Atunci nu era I2 şi I3, ci eram toţii copiii unui bloc în formă de U.
Aud râsete, în gând de fiecare dată când se întâmplă să trec pe malul Someşului, în Cluj, pe lângă Parcul Babeş şi nu pot să nu zâmbesc. Ce bine era şi ce mare bucurie însemna o zi la scăldat.
- De ce e greu, uneori, să revii acasă? Amintiri neplăcute din copilărie - 31 dec. 2020
- Băcănia Bunătăţile lu’ Nina, o îndrăzneală foarte reuşită - 14 dec. 2020
- Poveste cu ski altfel, la Cavnic - 2 dec. 2020
One comment
Mulțumesc pentru amintiri,prețioase toate! Bineînțeles că ,de la cele punctate în articol,a pornit o avalanșă de alte amintiri, toate minunate,frânturi ale celei mai frumoase perioade din viața mea!❤❤❤