Marele nostru complex comercial de la începutul anilor cincizeci ! La punctul unde marii noștri generali, Dragalina și Grigorescu, își dau binețe, în fiecare dimineață. De aici ne cumpăram noi, locuitorii zonei, cam tot ce însemna necesarul traiului zilnic .
TUTUNGERIA
O încăpere de doi pe trei. Intrai pe ușă, la jumătate de metru tejgheaua. Tutungiul, un bărbat înalt, uscățiv, cam la cincizeci de ani, nefumător, suferind de o gastrită ce-l supără mai ales primăvara și toamna.
Găseai în coșmelia lui, aproape de toate. Un creion, o coală de hârtie, cerneală, ceva jucării de lemn, ață de cusut, sfoară de legat borcane, cursă de șoareci, foarfece.
Mai avea și ziare, poate și ceva reviste. Crecă…
Și țigări. Avea și țigări, și chibrituri, fiole cu benzină ușoară pentru brichete sau, pentru scos pete.
Și, câte altele. Pe doi metri pe trei. Stelajele-i înalte, până în tavan, așezate pe trei din cele patru laturi, erau,, mai mereu, pline ochi . Se știa aproviziona bine. Mai vindea și loto.
Și, avea, pe peretele dinspre stradă, cum intrai, pe stânga, după ușă, un telefon public. Cred că, primul telefon public modern apărut după război, fabricat la Electromagnetica București.
S-ar putea ca acest model să fi fost un unicat în materie, proiectat special pentru o viitoare societate bazată pe cinstea și buna credință a membrilor ei.
Ridicai receptorul, băgai fisa de douăzecișicinci de bani, apoi, după venirea tonului urma, firește, să formezi numărul, iar în momentul când la celălalt capăt ți se răspundea, trebuia să apeși un bumbic așezat pe stânga telefonului, pe mâna ta dreaptă, adică, pentruca să cadă fisa în aparat.
Dacă nu, după terminare ai fi putut pleca acasă și cu fisa, și cu convorbirea efectuată !
Asta, dacă trafikoș bacsi nu s-ar fi băgat în seamă să te atenționeze de necesitatea operațiunii !
Eu nu știu de vreun caz ca nenea să nu fi fost atent la convorbire, neglijându-și sarcinile de servici ! Iar de vorbit în șoaptă, ce să-ți mai zic ? În trei pe doi metri ?
Om ordonat, gospodar, de omenie, ( când m-or apucat, și pe mine, bolunziile, nu m-a spus niciodată părinților că obișnuiam, uneori, când uitam să o fac la magazinul din 14 Iulie, să mă aprovizionez de la el cu duhan, șapte bucăți la leu. ) memorie bună, cinstit, familist convins. Cunoștea pe toată lumea, respectat de tot cartierul.
Tragerile loto se țineau, pe atunci, vineri. De luni, până joi seara, orice visător de mari lovituri la bani moca putea depune bilete cu numerele visate sau combinate după zilele aniversare din cronologia proprie. Biletele loto erau prinse într-un carnețel gen chitanțierele de azi, în trei exemplare, original, copie și copie sub copie, două foițe de indigou concurând la elaborarea documentului. Joi seara jocul se închidea la ora opt, tutungiul trebuind să depună acel chitanțier, împreună cu banii, la sediul loteriei din oraș, până la ora zece .
Într-o seară, având ceva mai urgent de făcut, o roagă pe colega de la pâine ca, în drumul ei spre casieria centrală a brutăriei să depună și banii lui. Nicio problemă, femeia acceptă dar, nușce intervine și la ea că, nu mai ajunge la loterie !
Să-l fi văzut pe nenorocosul tutungiu, a doua zi, cum umbla prin cartier pe la jucători acasă, cu banii și cotoarele biletelor loto, cerându-și, cred eu, la scuze de la păgubiți, cum într-o viață de om nu ai cum.
Care păgubiți, până la urmă, nici nu s-au păgubit atât de peste măsură, neieșindu-i nici unuia numere câștigătoare !
Și atunci, precum și azi !
NOTA: Dacă, cumva, unora mai tineri, unele povești li se par cunoscute – amintiri din anii optzeci – vă spun că, vremurile nu se pot compara !
( Va urma)
Tiberiu Matei
Melancolie.
Asta ca să fiu scurt și concis.
Ah da: și amintiri din vremuri trecute, când eram copii, iar aerul avea alt miros. Mulți dintre noi le au. Le mai au. Amintirile.