Marele nostru complex comercial de la începutul anilor cincizeci ! La punctul unde marii noștri generali, Dragalina și Grigorescu, își dau binețe, în fiecare dimineață. De aici ne cumpăram noi, locuitorii zonei, cam tot ce însemna necesarul traiului zilnic.
Magazinul de PÎINE .
Da, atunci așa se scria. Cu î din i.
Pâine de patru kilograme, pe cartele. Cartele roșii, galbene, și cred că, verzi. Alea roșii erau cele câștigătoare. Pe o cartelă roșie primeai o cantitate aproape dublă față de una verde. Circa șaptesute de grame. De persoană. Roșii primeau muncitorii din fabrici , ceferiștii, și funcționarii din administrație. Restul culorilor, mai puțin. Evident, totul în funcție de importanța socială a muncii depuse.
Pâinea era cântărită, gramajul respectat cu strictețe ! Vânzătoarea îți lua foaia (de cele mai multe ori, foile, pentru că mergeai pentru întreaga familie) cu cartele, decupa timbrul cu data zilei, făcea calculele și-ți dădea cantitatea reglementată de lege. Și, da ! Puteai primi, în funcție de cantitate, pe lângă o pâine și o felie plus una, două, trei bucățele mai mici dintr-o felie, până ieșea sămădașu ! La încheierea programului, cartelele – de dimensiunea unui sfert de timbru – erau lipite pe un document cumulativ și, predate la sediul central .
Dacă cumva ați uitat, vă reamintesc, cu tot respectul că, socialismul înseamnă (și) evidență !
Câți sunteți în familie, cu ce vă ocupați, unde lucrați……etc..
Uneori stăteam la coadă și în așteptarea pâinii. Până în jurul amiezii sosea, negreșit.
Așa stând noi, odată, cu mai mulți oameni mari dar și copii, oprește în dreptul nostru o căruță de la ecarisaj, cu hingherii din dotare. Căruța semăna cu poștalioanele americane din filmele western, doar că, o țârucă mai micuțe ! Din căruță răzbătea schelălăit de câini și cățeluși, hoherii agățând în ziua aceea cam tot ce le-a ieșit în cale. Lasă proștii obiectul și dau năvală, toți trei, în tutungerie, pentru că au rămas fără bagău și, nu mai puteau fără ! Țin minte, și azi, privirea aruncată către arestul mobil de către ultimul din șir, vrând, parcă, să se asigurare că, totul este în ordine !
Era !
De cum a dispărut și ultimul, nenea din fața mea sare din rând, cu o dexteritate de meseriaș ridică zăvorul de la ușa închisorii, dă ușa în lături și sare înapoi în rând !
Mai este nevoie să vă descriu bucuria prizonierilor dispăruți după colț în mai puțin de o clipă ?
Să vă povestesc despre reacția hingherilor la priveliștea dezolantă a celulei goale ?
Să vă spun de bucuria tuturor – copii și, oameni în toată firea – la vederea moacelor hoherilor, dar și la libertatea recăpătată de animăluțe ?
Nu vă mai plictisesc !
NOTA: Dacă, cumva, unora mai tineri, unele povești li se par cunoscute – amintiri din anii optzeci – vă spun că, vremurile nu se pot compara !
Dacă vrei să vezi cum era TUTUNGERIA anilor ’50 poți citi AICI.
( Va urma)
Tiberiu Matei
