Amintiri din Cluj, Alimentara anilor '50 din Grigorescu

Marele nostru complex comercial de la începutul anilor cincizeci ! La punctul unde marii noștri generali, Dragalina și Grigorescu, își dau binețe, în fiecare dimineață. De aici ne cumpăram noi, locuitorii zonei, cam tot ce însemna necesarul traiului zilnic .

ALIMENTARA

Privind înapoi din perspectiva celor peste șase decenii, parcă cozile din acea vreme nu semănau cu cele de pe vremea ultimilor ani de ceașcă ! Nu-mi aduc aminte de niciun incident cu băgatul cuiva în față. Dacă venea o femeie gravidă sau, cu un copil mic în brațe, era invitată să poftească în față ! Persoanele foarte în vârstă, la fel. În fine.

Laptele.

De două – trei ori pe săptămână, se distribuia lapte. Era adus în condere de douăzeci și cinci de litri, iar nenea Unk, șeful magazinului (aproape întotdeauna el, când era vorba de alimente deficitare, atent urmărite de autorități !) ne împărțea, cu un polonic mare, fiecăruia în conderuțul lui, de unu sau, de doi litri.

Vara era cam treaba copiilor să stea la rând. Din mai până în cinșpe septembrie. Și laptele sosea sigur, dar orarul nu era afișat ! Cam ca și în cazul “Moftului Român”, care apărea doar în momentul când ieșea de sub tipar !

Ați înțeles !

Laptele venea de la ICIL, ( Napolactul de azi) de pe bdul 21 Dec.1989 de azi, fix unde-i Lidl-ul de lângă biserica Sf. Petru ! Adică, noi așteptam camionul din direcția podului Grigorescu, din dreptul hotelului Napoca mai precis, dinspre Teatrul Maghiar .

Uneori, cei mai în vârstă ne trimiteau să stăm de observatori la capătul celălalt al podului, să dăm de știre când apare mașina, să rămână timp pentru organizarea rândului !

Țin minte, n-am cum să uit, la o astfel de întâmpinare, de plictiseală ne-am băgat capetele prin grilajul de la parapetul podului și ne uitam în Someș. Apa era mică, peștișorii străluceau în soarele amiezii. Într-un loc lipsea din parapet un element. S-a rupt la un mic accident când o mașină, venind din direcția stadionului cu viteză cam mare, a ratat virajul intrând în parapet.

Ei, cum stăm noi, așa și ne prosteam, numa văd că unul pică în apă. Era chiar în dreptul găurii, a amețit și și-a luat zborul. În cădere s-a dat peste cap, aterizare pe tălpi, apoi în fund, în apa de o palmă !

Nimic rupt, nimic lovit ! Doar sperietură și plâns. Și, udat până la brâu ! Ghiță, numele lui .

Nenea Unk ne cunoștea pe toți. Cine-s părinții, unde lucrează, câți suntem în familie, știa de nunți, botezuri, înmormântări ! Știa care familie la cât lapte este îndreptățit ! Uneori, când condițiile îi permiteau, câte unuia mai nevoiaș îi spunea să fugă repede acasă cu conderul și să mai vină, o dată…Erau și zile bune.

Despre ulei.

Era adus în butoaie de tablă de douăsute de kile și îl scoteau cu o pompă manuală în recipientul adus de client . Dacă veneai cu o sticlă de un litru, se folosea o pâlnie mai mică, dacă, însă, aveai o canistră mai mare, avea nenea Unk o pâlnie și pe măsura aceea, tot de tablă, care nu mai avea, de mult, nici măcar un centimetru pătrat nebușit, de atâta scăpat pe jos !

Îmi lasă gura apă când îmi vin în minte festinurile cu pâine proaspătă ( o felie trebuia să o ții cu două mâini, altfel o scăpai ! ) și uleiul de floarea soarelui presat la rece, neprocesat întins peste și care, dacă nu băgai la ghiozdan cu viteza prescrisă ți se prelingea pe mâini, cămașă, pantaloni și piatra cubică a trotuarului ! Mai știți gustul ? Vă imaginați spectacolul cu treizeci de copii, fiecare cu câte o felie de pâine cu ulei ? Unii puneau zahăr, alții sare, poprică sau (și) cozi de ceapă verde !

Nenea Unk era un comerciant a-ntâia ! Cât școala elementară nr. 8 a funcționat în vecinătate, la nr 1-2 a străzii Rakoczi, își vindea invenția într-o cantitate de neimaginat, azi !

Ce era acea invenție ? Era ceva foarte, foarte ingenioasă !

Pe vremea aceea, produsele nu prea erau preambalate. Veneau vrac. Biscuiții, bomboanele, rahatul, marmelada în lăzi, făina, orezul, zahărul, în saci..etc..

Ei, nenea șefu’ a constatat că, pe fundul fiecărei lăzi, la aproape fiecare transport, se adună o considerabilă cantitate de spărturi care pentru un comerciant se traduce în bani pierduți !

Și, atunci, a creat “Delicatesa elevului” ( Îmi permit să respect specificul vremurilor și să menționez și denumirea paralelă “Diak csemege”) !

Ce era asta ?

Un cornet de hârtie, în care elevul cumpărător găsea de toate : Chiar pe fund un praf de biscuiți, unu-doi biscuiți ciuntiți, o bomboană, jumătate de rahat, uneori și o feliuță de măr . La douăzecișicinci de bani.

NOTA: Dacă, cumva, unora mai tineri, unele povești li se par cunoscute – amintiri din anii optzeci – vă spun că, vremurile nu se pot compara !

Dacă îti plac aminitirile din anii ’50, mai poți citi AICI cum era TUTUNGERIA, sau AICI depre MAGAZINUL DE PÎINE.

(Va urma)

Tiberiu Matei